O PARTIDA DE SAH PE EL FABULOSSO

(Mi-a placut foarte mult acest fragment scris de Victorian Sila, de aceea am decis sa-l redau integral. Demersul meu are unicul scop de a promova autorul, nu de a-mi asuma meritul unui text care nu-mi apartine.)

rezumat: O escrocherie care, spune legenda, s-a intimplat cu adevarat. 

În cazino, ocupaţia mă obligă să scanez discret persoanele care se găsesc în perimetrul din sala mare de jocuri. Din cînd în cînd, schimb şi eu cîteva fise şi joc sume mici, cît să nu bat la ochi. Am observat un domn care vine deseori, fără să joace. Este un bătrînel care pare să fie de-al casei. Iniţial m-am gîndit că poate fi rudă cu proprietarul cazinoului, dar după o cercetare mai minuţioasă am eliminat această posibilitate. Costumul, deşi bine croit, este mereu acelaşi şi-i uzat pe alocuri. Apare întotdeauna la aceeaşi oră, petrece două ore aşezat pe un scaun, apoi pleacă. Pare complet inofensiv, aşa că am decis să-l abordez cu o întrebare bună de intrat în vorbă într-un cazino. 
« Mă scuzaţi că vă inoportunez, aveţi vreun joc favorit? » 
« Am optzeci şi opt de ani tinere şi de mult nu mai joc. Doctorul m-a sfătuit să nu urmăresc nici Bursa, dacă vreau să mai prind nişte ani. Dar n-am fost toată viaţa în starea în care mă vezi acum... În tinereţe, eram un obişnuit al cazinourilor. Cutreieram toate staţiunile Europei, de la Baden Baden la Lisabona, cu mult înainte să apară Las Vegas. » a spus, întrerupîndu-se să tuşească. 
« Înseamnă că aţi fost un pasionat al jocurilor. » am continuat după ce s-a domolit. 
« Mai mult decît pasionat. Cred că am fost predestinat jocurilor de noroc. Da, da! Predestinat! La optsprezece ani puteam deja să-mi servesc singur un careu de popi, cu cărţile amestecate şi tăiate în prealabil. » 
« Un adevărat magician… » am spus, mai mult ca să-l îndemn să continue. 
« N-aş spune magician, dar am muncit enorm să mă perfecţionez. Am fost mereu în căutarea mişcării perfecte. Voiam să găsesc o lacună, o eroare benefică mie, în regula jocului sau în calculul probabilităţilor. Am luat în considerare chiar şi posibilele erori din comportamentul cuprierilor sau a jucătorilor. Am fost obsedat, mă-nţelegi? Obsedat! » 
« Ce joc ţinteaţi? 21, nu-i aşa? » am întrebat, aţîţat de luminiţa din ochii lui. 
« Într-adevăr, 21 este jocul care oferă cele mai mari şanse de cîştig, cum toţi ştim, nu-i aşa? » a răspuns cu un zîmbet complice, care i-a încreţit toată faţa. « Dar nu îmi permiteam să am preferinţe. Am studiat mai toate jocurile care erau populare în cazinourile vremurilor mele. Poker, black jack, ruletă, canastă. Totul. Şi nu oricum. Mi-am autofinanţat un curs privat într-o ramură a probabilităţilor, care se numeşte Tehnici Monte Carlo. Am plătit din banii mei pe profesorul Blais, unul din cei mai mari probabilişti de atunci ai Sorbonei. Mi-am petrecut patru ani din viaţa dezvoltînd tehnici pe hîrtie, tehnici care să-mi poată crea în joc avantajul dorit. » 
« Şi s-a meritat? » am insistat. 
« Crede-mă tinere, dacă închid ochii, încă aud vuietul mulţimii de la intrare… Încă văd candelabrele de cristal care se reflectau din oglinzile de Veneţia dispuse de jur împrejur. Nu vă deranjează bipăitul robotic care vine dinspre aparatele mecanice de joc? Eu îl urăsc! Pe vremea mea tot spaţiul acela era ocupat de sculpturi şi picturi celebre. Toate autentice. Toaletele femeilor erau croite din cele mai scumpe catifele şi mătăsuri. Iar femeile – ce femei! În jurul meu auzeam şoapte. Uitaţi-l pe legendarul Georf Smithel! Mi se făcea loc la orice masă şi începeam să joc cu suta venită din partea casei, pentru că le făceam cinstea de a le călca pragul. Ce vremuri! » 
« Dar mişcarea perfectă aţi reuşit s-o găsiţi? » am întrebat, deja captivat. 
« În ’52 mă îmbarcam pe El Fabulosso, unul dintre cele mai elegante yahturi de croazieră care s-a construit vreodată. Partenera mea de atunci era Anita, parcă o văd. Minionă, brunetă, cu ochii ei de cer senin. Arăta ca o păpuşă. Ce mai, întruchiparea inocenţei. În orice salon se făcea linişte cînd intram la braţ cu ea. Era un magnet pentru priviri, mă înţelegi! 
Dintre elita călătorilor de pe yaht nu lipseau membrii familiei Gothenberg, alteţa de Monaco, sau arhiducele Braumann. Vreau să spun că eu şi Anita, eram printre cei mai scăpătaţi pasageri de pe El Fabulosso. Ne îmbarcasem deci în această croazieră împrumutînd bani, fără să ştim exact în ce fel aveam să-i folosim. Un lucru era clar. Pentru şase săptămîni urma să fim alături de marii magnaţi ai Europei, de ultimii nobili adevăraţi - nu din cei cu titluri cumpărate - şi de cele mai frumoase curtezane ale momentului. Locul ideal pentru a da lovitura secolului, mă înţelegi... Trebuia să găsesc ceva, orice, prin care să-mi recîştig nu numai banii împrumutaţi, dar înzecit pe atît. O singură parte a planului meu era clar conturată : aveam să-mi însuşesc banii acelor pudeli cu pedigree prin intermediul jocurilor de noroc. Care joc, cum o voi face, încă nu ştiam! 
Am observat că noaptea, jocul de noroc cel mai prezent în sălile interioare din pîntecul giganticului transoceanic, era cel de poker. Mizele pe care jucau în fiecare seară diferiţi baroni, earls şi alţi aristocraţi erau fabuloase, dar – din nefericire - cărţile erau împărţite numai de un angajat al yahtului. Imposibil de trişat. Prima idee a fost atunci să strecor un pachet de cărţi marcate, dar m-am oprit la timp. Mi-am dat seama că riscul ar fi fost imens, pentru că nu jucam cu fiştecine – la urma urmei cei care au făcut avere sau marea lor majoritate, nu pot fi idioţi. I-am spus Anitei că m-am răzgîndit. 
Dar atunci cum o să poţi cîştiga, dragul meu? 
Nu ştiu, o să mă gîndesc la ceva în timpul jocului, i-am spus. 
Jucînd cu cărţi obişnuite? 
Exact! 
Şi cît crezi că o să rezişti jucînd corect? Avem numai cincizeci de mii de lire. 
O să fiu atent. Poate voi improviza ceva în timpul jocului… 
« Şi aţi reuşit? » am intervenit neîncrezător, pentru că bătrînelul păruse mai degrabă coplesit de tristeţe, decît de altceva. 
« Da, am reuşit. Ca dovadă că mă aflu aici în faţa ta. Altfel aş fi fost jupuit de viu de oamenii cămătarilor care mă aşteptau pe chei, la întoarcerea lui El Fabulosso. 
Pierdusem deja zece mii de lire, cînd am observat la o masă mai îndepărtată doi mari şahişti ai momentului, jucînd ce altceva decît... » 
« Şah? » 
« Exact. Se aflau la bordul vasului în drum spre New York, unde avea loc un turneu de mare prestigiu. Unul era de aceeaşi naţionalitate cu mine, celălalt era rus. Amîndoi fuseseră invitaţi să ni se alăture la masa de poker, dar amîndoi refuzaseră spunînd că sînt prea ocupaţi studiind detaliile unei deschideri celebre. 
Am aşteptat un moment oportun în dialogul celor de la masa mea, apoi am strecurat, cît mai sigur pe mine, următoarea afirmaţie : Prietena mea poate juca de la egal la egal cu oricare dintre aceşti doi maeştri! Imediat ce-am terminat de rostit ultimul cuvînt, jocul s-a oprit şi toate privirile s-au aţintit asupra mea, de parcă aş fi vorbit nu eu, ci baronul Muchihausen. 
În ce joc anume? a întrebat cineva, cu o uşoară impertinenţă. 
Nimeni n-a fost atît de prost crescut încît să rîdă, dar Anita s-a înroşit ca un trandafir. 
În propriul lor joc, cel de şah! am răspuns. 
Nici unul din partenerii mei n-a putut crede la început că nu glumesc. Pînă la urmă, unul dintre ei, pe nume lord Erlington, a întrebat : 
Vrei să spui că prietena ta poate juca şah la nivelul lui Borzov sau al lui Hermann? 
Sînt sigur de asta! am răspuns, ştiind că totuşi Anita deabia ştia să mute piesele. 
După încă un rînd de rîsete, lord Erlington a continuat. 
Ţi-ai susţine afirmaţia pentru o sumă de bani? 
Am pus pe masă cele patruzeci de mii de lire pe care le aveam. 
Mai mult, sînt sigur că prietena mea va putea juca cu Borzov şi cu Hermann şi va învinge cel puţin unul din ei sau în cel mai rău caz, va face remiză. Îi va fi greu, dar o va face pentru o rată a pariului de doi la unu, am plusat. 
Tin pariul tău, a acceptat lordul Erlington. Ei bine atunci, cu care dintre cei doi maeştri vrei să joace mai întîi? 
Va juca simultan! am spus 
Un nou val de rîsete a făcut înconjurul mesei. 
Simultan? Eşti sigur? m-a întrebat lordul, neîncrezător. 
Absolut! 
Prietene, mi s-ar părea complet necavaleresc din partea noastră să intrăm în acestă înţelegere pentru o rată mai mică de trei la unu, avînd în vedere noile condiţii de joc pe care singur ţi le-ai impus. În caz că ceea ce ai afirmat va fi realizat, ai cuvîntul meu că ţi se vor număra o sută douăzeci de mii de lire, pînă la ultimul cent. 
« V-au luat probabil drept nebun… » 
« E adevărat, toţi cei din scrobita audientă m-au crezut rătăcit şi nimeni n-a suspectat nici o clipă că sînt pe cale de a înghiţi cea mai spontană şarlatanie care a existat. 
Tinere, încă îţi mai dau timp să regîndeşti condiţiile pariului, a adăugat apoi lord Erlington. 
Vă mulţumesc, dar aceştia sînt toţi banii de care dispun, toate economiile noastre… 
Toţi banii tăi, vrei să spui aici, pe vapor? 
Cincizeci de mii de lire sterline, dintre care zece mii tocmai i-am pierdut aici, la masa de poker. Nu am alţi bani… 
Deci joci pe toate economiile voastre! De un lucru sînt sigur tinere, nu-ţi lipseşte curajul. Uite ce vom face. Voi aranja meciul simultan dintre cei doi maeştri şi prietena ta… cum o cheamă? 
Anita! 
… şi dacă Anita reuşeşte să facă remiză în oricare din cele două meciuri îţi voi da o sută de mii de lire. Nu e nevoie ca tu să pui nici un penny. Dacă va învinge în vreunul din cele două meciuri, îţi voi da dublu. Nici nu vreau să menţionez posibilitatea de a învinge în ambele partide pentru că ideea în sine mi se pare absurdă… 
Apoi lordul s-a ridicat să înceapă tratativele cu cei doi maeştri. Normal, în spiritul vremurilor ambii jucători au refuzat iniţial să accepte ca partener o necunoscută oarecare. De fapt, nici unul dintre maeştri nu jucase şah pînă la acea dată în compania unei doamne, şi însăşi ideea că o femeie poate cunoaşte acest joc îndeajuns de bine pentru a le ţine piept, li se părea absurdă. Poate nu ştii, dar şahul a început să fie practicat la un nivel înalt de femei, de vreo două decenii. În anii ’50 nu exista nici măcar o singură federaţie feminină de şah. » 
De obicei îmi pică fisa repede, dar ascultam de zece minute fără să am nici cea mai vagă idee unde vrea să ajungă. Părea însă că poanta avea să fie pe măsură. 
« În fine, aranjamentele au fost făcute pentru ziua următoare. La masa de seară, nu puţini erau cei care aşteptau cu nerăbdare, neverosimila confruntare. David împotrivă nu a unuia, ci a doi Goliaţi. Mesele au fost aranjate în sala mare de bal. Unica mea cerere a fost că singura cu drept de a circula dintr-o parte într-alta a separeului ce delimita cele două mese de joc, să fie Anita. Am spus că fără îndoială, o forfotă continuă a privitorilor de la o masă la alta, ar incomoda jucătorii. Lord Erlington a fost de acord. Astfel scaunele privitorilor au fost dispuse în aşa fel încît fiecare să poată urmări doar una din partide. Am convenit deasemenea ca timpul maxim de gîndire între două mutări să fie de două minute pentru Anita şi un minut pentru maeştri. Apoi am dat cu banul pentru a alege culorile de joc. Anita a picat cu piesele albe în partida cu Hermann şi cu cele negre în cea cu Borzov. S-a aşezat la masa lui Hermann, a aşteptat ca acesta să facă mutarea de deschidere, apoi s-a ridicat brusc şi s-a îndepărtat graţioasă dincolo de separeu, către masa de joc a lui Borzov, unde s-a aşezat şi a făcut prima mutare. A aşteptat replica lui Borzov, apoi s-a deplasat înapoi la prima tablă de joc şi tot aşa. De aici înainte Anita, nu s-a mai aşezat jos. A străbătut dintr-o parte în cealalată spaţiul somptuoasei săli de bal, singura balerină a acelei seri. Spre uimirea tuturor, dar mai ales a lui Hermann şi Borzov, a petrecut în general sub un minut calculînd mutarea următoare. După douăzeci de minute de joc, Hermann a început să dea semne de discomfort. Broboane de sudoare începuseră să-i apară pe frunte. Cum îsi va arăta obrazul la turneul din New York, dacă n-o să fie în stare să bată o femeie complet necunoscută de pe un vapor oarecare?! Jumătate de oră a trecut şi în partea cealaltă, Borzov a început să cedeze psihic. Nici partida lui nu se îndrepta în direcţia cea bună. Bolborosea cuvinte în rusă, fără îndoială înjurături. Cum era posibil ca femeia asta să-i ţină piept?! Lord Erlington, care iniţial fusese amuzat la imposibilitatea ideii de a-mi înmîna o groază de bani în cazul unei remize, părea şi el cuprins de stupefacţie. Meciul pe care-l urmărea el, părea că se îndreaptă tocmai în acea direcţie! După o oră de joc, Hermann era în pragul colapsului psihic. Ştia că începuse cu albele, avantaj care i-ar fi asigurat victoria împotriva celor mai buni jucători ai momentului. În ciuda acestui fapt, fiecare mişcare a Anitei părea să-i contraatace perfect strategia. Cum era posibil? Spre sfîrşitul jocului, fiecare dintre cei doi maeştri se afla într-o situaţie deloc comfortabilă, chiar jenantă. Totuşi Hermann, care începuse cu albele ştia că nu poate pierde acest meci. De cealaltă parte, marele Borzov începea să realizeze că-i va fi imposibil să cîştige. În eventiualitatea că ar fi pierdut, penibilul ar fi fost insuportabil… Cine ştie dacă nu contempla chiar ideea sinuciderii. Astfel, în cel mai stînjenitor moment al carierei sale, Borzov s-a ridicat oferind Anitei remiza. I-am făcut un semn discret să accepte. Rusul a părăsit sala în trombă, roşu şi plin de sudoare. Puţin după aceea, Hermann a reuşit să o învingă pe Anita şi a răsuflat uşurat. Asta a fost povestea, iar acum la sfîrşit am două întrebări pentru tine. » 
« Vă rog domnule! » am spus. Admiraţia mea pentru bătrînel crescuse exponenţial în ultimul minut al povestirii. 
« Unu. Cum a fost posibil ca Anita să obţină o remiză neştiind nici măcar cum merge nebunul? Doi. Care a fost singura situaţie în care am fost forţat să trişez pentru a fi sigur că voi cîştiga suta de mii de lire a lordului Erlington? Permite-mi să fiu onest cu tine. Dacă nu ai răspunsuri la aceste două întrebări, îţi pierzi timpul degeaba. N-ai nici o şansă să găseşti vreo fisură în sistem.» 
« De ce credeţi c-aş fi în căutarea unei fisuri în sistem? » 
« Haide să lăsăm asta, bine? După cum ţi-am spus, sînt lucruri care nu mă mai pot interesa acum. » 
Apoi, ca să-şi sublinieze probabil dezinteresul, a alungat vorbele printr-o fluturare a mîinii, ca şi cum ar fi alungat nişte muşte imaginare din jurul capului. Oricum, mă mirosise greşit, eu urmăream oamenii de la mese, nu ce se întîmpla la mese … 
« La prima întrebare mi-e uşor să vă răspund. Punînd partiţia între cele două mese şi nepermiţînd nimănui să circule de la o masă la alta, aţi evitat ca cineva să poată observa trucul. Faptul că la cele două mese se derula aceeaşi partidă. Prietena dumneavoastră, Anita, copia mutările unuia din maeştri şi le punea în aplicare la masa cealaltă. Apoi aştepta replica şi continua tot aşa. De fapt cei doi maeştri jucau unul împotriva celuilat, iar pe Anita aţi transformat-o într-un simplu mesager. Pe cît de simplu, pe atît de genial! »
« Iar răspunsul la a doua întrebare? » 
« Cred că singura situaţie în care aţi fost obligat să trişaţi, a fost cînd aţi dat cu banul. Dacă v-aţi fi lăsat la cheremul sorţii, atunci Anita ar fi putut pica cu albele în ambele jocuri şi n-ar fi ştiut cum să înceapă. Pe de altă parte, dacă ar fi picat cu negrele în ambele partide, Hermann şi Borzov ar fi deschis jocul fiecare diferit şi Anita n-ar fi ştiut cum să continue. Deci clar, momentul cînd aţi trişat – şi v-a fost foarte uşor să o faceţi, pentru că nimeni n-a dat atenţie acestui detaliu aparent neimportant – a fost cînd aţi dat cu banul! » 
« Corect. Eşti perspicace. Şi acum vei ierta sper un biet bătrîn, care simte nevoia să-şi întindă picioarele amorţite. Mi-am luat doză de nemurire pe ziua de azi. Mă retrag. » 
« Aţi cîştigat ceva astăzi? » 
« Normal că am cîştigat! » a rîs el. « Incă douăzeci şi patru de ore. La vîrsta mea, banii nu mai aduc nici o bucurie. Doar încă o zi cîştigată… nişte timp în plus în care să-ţi depeni amintirile… » 
L-am condus politicos pînă afară. 
« Pot să vă chem un taxi? » 
« Mulţumesc, nu e nevoie. » 
« Şi cum, nu aţi mai repetat niciodată figura de pe El Fabulosso? » 
« Tinere, nu ai înţeles un lucru. Ce am făcut eu pe El Fabulosso, nu se putea repeta decît pe El Fabulosso, înconjurat de conţi şi baroni, cu doi dintre cei mai buni jucători de şah ai momentului la bord. Din păcate, nu descoperisem piatra filozofală, ci doar o sclipire a ei. Noapte bună! » 

Mi-am sters contul de Facebook

Si foarte rau am facut. De cand l-am sters, stau mai mult in viata reala. Prietenii ma suna cand vor sa vada ce fac, iar in restaurant stau mai mult de vorba cu cei de la masa decat cu ochii in ecranul telefonului. In afara de e-mail si job nu mai stau in fata calculatorului (ok, recunosc, mai stau cand scriu pe blog :) si tot timpul care mi-a ramas liber il umplu cu sesiuni de antrenament la sala, alergari usoare in parc sau simpla socializare in viata reala. E de porc, nu alta. Exista totusi o functie pe care o regret, cea in care aflai despre, sau creai evenimente, caci am participat la cateva, nu putine, de care aflasem din reteaua de socializare. Dar daca pentru evenimente trebuie sa iau la pachet invitatii la tot felul de jocuri inepte, taguri pe te miri ce poze sau postari privind loctia "sa vada lumea unde suntem, ca e cool si ne distram" (ce prostie), nu multumesc.
M-am intrebat initial ce vor spune prietenii cand vor vedea ca nu mai sunt pe Facebook (apropo, ma apropiam usor de 200), dar mi-am dat seama ca de fapt voi avea mai mult timp de stat cu prietenii, restul fiind contacte. Sunt convins ca se descurca foarte bine si fara mine in viata virtuala.
Totusi, nu va recomand sa faceti ca mine, s-ar putea sa va ramana prea mult timp liber sau poate nu veti mai putea trai fara sa stiti cine cu cine s-a cuplat, pe unde mai lucreaza sau ce vacante a mai facut.
Exista si posibilitatea restaurarii contului, puteti incerca macar ca si experiemnt.

PostScriptum: Articolul se adreseaza numai dependentilor care pierd prea mult timp in reteaua sociala (printre care ma numaram, nu inteleg nici acum de ce).

Movie info today: "The words"

Un film superb, despre un scriitor si dragoste. Dar mai ales despre dragoste. Un film de vazut intr-o seara ploioasa, in compania persoanei iubite. Un film dulce-amarui. O capodopera !

Despre concedii

Pana acum cativa ani, aveam impresia ca un concediu in strainatate e mai scump decat unul pe litoralul romanesc, iar conditiile sunt similare. Nimic mai fals ! M-am convins din propria experienta ca, de multe ori, e mai scump sa te duci in statiunea Mamaia decat in Kusadasi, Turcia (daca ne raportam la conditii de cazare similare - hotel de 4*), dar in Turcia satisfactia e garantata. La fel de bine ca in Turcia te poti simti si in Bulgaria sau Grecia. Sau, de ce nu, Croatia. Sunt atatea destinatii si culturi care asteapta sa fie descoperite, la preturi accesibile, incat nu gasesc nici un motiv plauzibil sa continui sa vizitezi litoralul romanesc, cu plaje pline de alge, galagie si vanzatori ambulanti ce nu-ti dau pace.
Daca va decideti sa va petreceti concediul de vara in Turcia cel mai bine este sa optati pentru transportul cu avionul, caci drumul cu masina personala sau autocarul poate fi extrem de obositor pana acolo. Aceeasi recomandare este valabila si pentru Grecia. In Bulgaria, evident, puteti ajunge cu autocarul sau masina.
Pentru a salva si mai multi bani, va recomand ofertele "early booking", agentiile de turism oferind reduceri de pana la 30% in cazul vacantelor rezervate din timp (cam in aceasta perioada a anului). Pentru ca un turist inteligent, e un turist multumit. Concediu placut !