Canada. Primele impresii.

Motivul pentru care n-am mai scris de ceva timp pe blog este ca am plecat pentru o perioada din tara. Mai exact in Toronto, Ontario, Canada. Acum am revenit cu primele impresii despre acest loc incredibil. In primul rand, am gasit o tara mult mai evoluata ca infrastructura, industrie si implicit locuri de munca comparativ cu Romania. Combustibilul este extrem de ieftin, dar pentru ca multi prefera bicicleta ca mijloc de transport Canada a dezvoltat o ampla retea de piste de biciclete. Tot aici am descoperit Tim Hortons, locul cu cea mai buna cafea din lume (gusturile nu se discuta). Din pacate, desi politicosi, locuitorii nu leaga usor prietenii, familiile au putini prieteni si de regula vechi. Am mai gasit aici peisaje superbe (stiu si Romania are- dar spre deosebire de romani, canadienii chiar isi conserva natura si mai important decat atat, o promoveaza si o pun in valoare). Pana nu construim o infrastructura rutiera demna de secolul 21 si nu invatam sa nu mai aruncam pet-uri pe traseele montane si sa nu ne mai spalam gratarul in izvoare nu prea avem sanse sa dezvoltam un turism consistent (desi avem potential urias). Nu mai aduc vorba de promovare care la noi e ca si inexistenta (cateva ghiduri turistice in limba romana nu inseamna promovare). Cand am fost intrebat aici de unde sunt, nimeni nu auzise de Romania (asta ca sa elimin orice dubiu ca poate totusi am fost si noi promovati). Inca un aspect pe care l-am observat inca din aeroportul din Toronto este multiculturalitatea. Canada este o tara extrem de primitoare cu alte nationalitati, motiv pentru care poti gasi usor printre vecini de la asiatici la francezi sau italieni (apropo, cei mai multi soferi de taxi si instructori auto sunt indieni).

In concluzie, pot spune ca aici vei gasi un loc extrem de prielnic sa-ti intemeiezi o familie si sa-ti cresti copii, dar unde iti vor lipsi acei oameni care te fac sa te simti .acasa.

PostScriptum: In prima imagine este Cascada Niagara iar in toate celelalte este orasul Toronto, ON (in care se remarca CN Tower).

Lectia despre modestie

   Astazi cand ma deplasam cu masina in trafic, am realizat ca, fara sa vreau, ma comportam ca unul dintre cei pe care acum cativa ani ii criticam, cand eram elev al scolii de soferi. Si asta m-a trezit la realitate, aproape instantaneu mi-am recapatat calmul. Despre ce vorbesc aici, mai exact?
    In scoala de soferi, mergand pe prima banda cu viteza redusa, evident, se gaseau tot felul de soferi care ma claxonau si incercau sa ma depaseasca agresiv. Si intrebandu-mi instructorul auto ce-i cu ei de reactioneaza asa, din moment ce si ei au fost candva elevi ai unei scoli auto, raspunsul acestuia a fost unul scurt si concis: "Astia sunt soferii care au uitat de unde au plecat". Cuvintele acestea imi reverbereaza si acum, cand scriu aceste randuri, in minte. Uitasem si eu azi de elevul timid din spatele volanului de atunci. Incercam sa depasesc in treapta a 2-a de viteza cu pedala aproape in podea o masina a unei scoli de soferi. Apoi mi-am amintit acel episod din scoala, am redus viteza si m-am repliat in coloana, renunatand la manevra evident stupida pe care aveam de gand s-o execut.
    Si am realizat ca asta e o lectie despre modestia pe care multi pretind ca o au dar de care nu prea mai dau dovada. In momentul in care ai succes intr-un domeniu si reusesti sa ajungi unde ti-ai propus, ar fi bine sa iti aduci putin aminte de unde ai plecat si sa redevii om pentru o clipa. Vorbesc aici de avocati care spala cu tine pe jos doar pentru ca n-ai costum, politicieni care nu aveau ce manca si acum critica oamenii care au preferat demnitatea minciunii ordinare din campanii, orice profesionist care atunci cand reuseste in viata isi intoarce privirea cu dispret fata de un altul la inceput de drum sau care n-a descoperit succesul financiar, dar e fericit pe alte planuri.
Inchide-ti ochii pentru o secunda si aminteste-ti cum erai la inceput de drum. Daca esti multumit de cum ii tratezi pe ceilalti acum si nu ti-ai dezamagit eul de atunci, ma inclin respectuos. Daca nu, schimba-ti atitudinea, pana la urma si tu esti om.
Nu uita !

Asta va doriti?

"Eram o persoana sanatoasa, apoi am inceput sa lucrez la Yanacocha si m-am imbolnavit acolo. Dupa ce m-am imbolnavit m-au abandonat."

Citind aceste randuri, mai vrei sa muncesti intr-o cariera deschisa cu cianura?

Gabriel Rescources face legea!
                             oare?

UNITI, SALVAM, ROSIA MONTANA !

Împreună în ultimele zile am arătat că NU suntem de acord cu ceea ce se întâmplă. Scopurile noastre: 
– să îi facem pe parlamentari să ne vadă și să voteze cu NU legea distrugerii Roșiei Montane.
– anularea contractului dintre Guvern si RMGC;
– interzicerea mineritului pe baza de cianuri in Roșia Montană.
– includerea Rosiei Montane in patrimoniul Unesco.

Zeci de mii de oameni din toată ţara şi din lume au ieșit pe străzi şi au strigat sincron: VREM ANULAREA LEGII! Cu toate acestea, deşi probabil speriaţi de proteste, politicienii nu dau semne că vor reacționa. Dau vina unii pe alţii, dar coabitează fără probleme atunci când vine vorba de cedarea pe nimic a resurselor, de otrăvirea solului şi a apelor, de exproprierea oamenilor şi de trecerea cu vederea a nemulțumirilor noastre. Sub pretextul „dezbaterii publice”, principalele televiziuni româneşti nu prezintă într-o manieră echitabilă situația. Sunt prezentate beneficiile şi lipsa de riscuri ale proiectului minier şi diminuate adevăratele proporţii ale protestelor din ţară. Vom ieși în continuare, zi de zi, până când vom schimba această situaţie şi vom anula legea distrugerii Roşiei Montane.

1 septembrie a fost doar punct de plecare, momentul în care a început totul. O săptămână mai târziu, ne întâlnim cu toții iar în Piața Universității: tineri, familii, copii, bâtrâni. Cu Roşia Montană în gând, să dăm un exemplu de conduit civică și să ne exprimăm deschis nemulțumirile. Nu renunțăm. Nu plecăm. Nu suntem violenți. O să rămânem aici până când se va auzi peste tot că suntem nemulțumiți, indignați și scârbiți de proiectul de lege pentru Roșia Montană. Încurajați și alți bucureșteni să se ridice de pe canapele și să vină în Piață. În povestea aceasta avem cu toții un rol de jucat – ne privește pe noi, ne privește fix în ochi. Uniți Salvăm Roşia Montană!

Am spart statuia in care-l vedeam erou.

Pana ieri, unul din personajele publice pe care-l consideram un bun exemplu de urmat in viata si pe care-l credeam vertical si mereu la subiect era Mircea Badea. Ii urmaream emisiunile, vroiam sa-i aflu parerea legata de evenimentele publice din Romania, ce sa mai, era un erou care lupta singur cu sistemul. Ba mai mult, daca cineva imi spunea ca nu-i decat un mascarici aservit eram in stare sa sar la bataie in apararea lui.
Pana ieri.
Deschid televizorul seara sa vad ce are de spus in legatura cu cei 2000 de oameni care au iesit in strada la Bucuresti (fara a-i mentiona pe cei iesiti in intreaga tara) pentru a protesta impotriva poluarii si distrugerii ecosistemului de la Rosia Montana prin mineritul agresiv. Ce spune "eroul" meu pe post?
"Cred ca ce se intampla la Rosia Montana ar trebui sa-i intereseze numai pe oamenii din zona respectiva si nu pe hipsterii din centrul vechi."
AAAAAAAA  zi frate asa.
Deci daca nu e cu dat jos Basescu ca sa intre Mogulu' si PSD-ul la putere prin alianta lor USL nu se vorbeste despre asta? Distrugerea mediului e buna daca nu afecteaza conturile Mogulului?  Avem 2000 de hipsteri in Bucuresti, printre care ma numar? (Cine ma cunoaste stie ca n-am nici o treaba cu acest curent, dar nu sunt impotriva lui pentru simplul fapt ca pe mine nu ma reprezinta.)

Am mai spart o statuie, mascarici aservit !


PostScriptum: de restul presei in majoritate nu mai vorbesc, nici nu speram sa fie subiect de prima pagina. Rusinos !

Câteva informaţii pentru cei care nu prea înţeleg cazul Roşia Montană.

1. Proiectul RMGC este unul dintre cele mai mari proiecte de exploatare auriferă din lume, iar riscurile nu sunt comparabile cu nici un alt exemplu de exploatare de acest gen;
2. În toate ţările UE, adică în toată industria minieră din Europa, se utilizează aprox 1000 tone de cianuri, iar la Roşia Montană se doreşte utilizarea a 13.000 tone de cianuri pe an;
3. Proiectul va duce la escavarea a 500 milioane tone de steril în urma utilizării cianurilor;
4. Intervenţia se va face pe un perimetru de 1258 hectare, se vor rade efectiv 4 munţi şi se va săpa pe o adâncime de 400 de metri creându-se un crater gigantic vizibil şi de pe lună de aprox 8 km diametru;
5. Vom râmâne pentru totdeauna cu un lac de cianuri - 215 milioane de metri cubi cianuri şi un baraj ce trebuie să reziste pentru eternitate. Pentru mentenanţă şi operaţiunile de supraveghere ale acestui baraj RMGC oferă 150 milioane euro, în condiţiile în care Agenţia de Mediu a SUA a evaluat mentenanţa la 2.6 miliarde dolari.

Exploatarea se face la suprafaţă şi nu în galerii cum s-a făcut până acum în România. Astfel se aduc mari prejudicii mediului şi comunităţii, adică se distrug aproape complet.
Se foloseşte tehnologia pe bază de cianuri pentru că este cea mai ieftină, dar sunt şi alte tehnologii mai scumpe, dar care nu aduc asemenea prejudicii mediului. Logic, pentru că o firmă se gândeşte doar la profit şi doreşte ca cheltuilile să fie cât mai mici.

Ce oferă RMGC?
- câteva sute de locuri de muncă pe o perioadă determinată şi foarte puţine pentru localnici;
- o redevenţă de 6% oferită statului român;

De ce aş susţine un asemenea proiect?

Ce se intampla dupa ce bem un pahar de CocaCola

In primele 10 minute: 10 lingurite de zahar intra in sistemul tau (100% din aportul zilnic recomandat).  Nu vomiti imediat din cauza excesului de dulce, deoarece acidul fosforic ii taie aroma ajutand sistemul sa tina zaharul sub control.
20 minute: Nivelurile de zahar din sange cresc ametitor, provocand o explozie de insulina. Ficatul raspunde la acest lucru prin transformarea oricarei bucati de zahar pe care poate pune mana in grasime (si exista o multime de zahar disponibil in acest moment).
40 minute: Absorbtia cafeinei este completa. Pupilele ti se dilata, presiunea in sange se ridica, iar ca raspuns ficatul arunca mai mult zahar in fluxul sanguin. Receptorii adenozinei din creier sunt acum blocati si astfel se previne somnolenta.
45 minute: Corpul tau creste productia de dopamina stimuland centrele de placere din creier. Este acelasi mod in care functioneaza si heroina.
60 minute: acidul fosforic leaga calciul, magneziul si zincul in intestinul inferior, oferind un nou impuls metabolismului. Situatia este agravata si de dozele mari de zahar si indulcitori artificiali si de asemenea si de cresterea excretiei urinare de calciu.
60 de minute: proprietatile diuretice ale cofeinei intra in joc (te face sa urinezi). In acest moment poti fi sigur ca vei urina si legatura de calciu, magneziu si zinc, care trebuia sa ajunga la oasele tale, precum si alti electroliti de sodiu si apa.
60 minute: In timp ce avalansa din tine se retrage, incepi sa ai o cadere de zahar. Devii iritabil si / sau lent. Ai eliminat de asemenea acum si toata apa care era in Cola. Dar nu inainte de a o infuza cu elemente nutritive valoroase corpului tau, care ar fi putut fi folosite pentru lucruri ca hidratarea sistemului tau sau de a construi oase si dinti puternici.
Inca un amanunt important: este cunoscut faptul ca este necesara o cantitate mult mai mare de substante alcaline (baze) pentru a neutraliza o cantitate de acid. Pentru a neutraliza un pahar de cola si efectele sale din exemplul nostru este nevoie de peste 30 de pahare de apa.
Deci, asta este, o avalansa de distrugere intr-un singur pahar. Imaginati-va: daca beti aceasta bautura zi dupa zi, saptamana dupa saptamana sau chiar de mai multe ori pe zi corpul vostru este supus unui program de autodistrugere.
Sfatul de urmat este simplu, probabil cel mai simplu: Beti apa, oameni buni, apa de izvor. Daca nu aveti acces la un izvor nepoluat, beti apa din comert in care sa puneti o planta vie..busuiocul este un exemplu bun. Cand corpului tau ii este sete, el stie exact ce vrea, stie exact ce cere. Cere ce a fost proiectat sa primeasca. Nu uitati suntem 80% apa, nu Cola.

(un sfat care nu-mi apartine, dar cu care sunt de acord. sursa aici)

O PARTIDA DE SAH PE EL FABULOSSO

(Mi-a placut foarte mult acest fragment scris de Victorian Sila, de aceea am decis sa-l redau integral. Demersul meu are unicul scop de a promova autorul, nu de a-mi asuma meritul unui text care nu-mi apartine.)

rezumat: O escrocherie care, spune legenda, s-a intimplat cu adevarat. 

În cazino, ocupaţia mă obligă să scanez discret persoanele care se găsesc în perimetrul din sala mare de jocuri. Din cînd în cînd, schimb şi eu cîteva fise şi joc sume mici, cît să nu bat la ochi. Am observat un domn care vine deseori, fără să joace. Este un bătrînel care pare să fie de-al casei. Iniţial m-am gîndit că poate fi rudă cu proprietarul cazinoului, dar după o cercetare mai minuţioasă am eliminat această posibilitate. Costumul, deşi bine croit, este mereu acelaşi şi-i uzat pe alocuri. Apare întotdeauna la aceeaşi oră, petrece două ore aşezat pe un scaun, apoi pleacă. Pare complet inofensiv, aşa că am decis să-l abordez cu o întrebare bună de intrat în vorbă într-un cazino. 
« Mă scuzaţi că vă inoportunez, aveţi vreun joc favorit? » 
« Am optzeci şi opt de ani tinere şi de mult nu mai joc. Doctorul m-a sfătuit să nu urmăresc nici Bursa, dacă vreau să mai prind nişte ani. Dar n-am fost toată viaţa în starea în care mă vezi acum... În tinereţe, eram un obişnuit al cazinourilor. Cutreieram toate staţiunile Europei, de la Baden Baden la Lisabona, cu mult înainte să apară Las Vegas. » a spus, întrerupîndu-se să tuşească. 
« Înseamnă că aţi fost un pasionat al jocurilor. » am continuat după ce s-a domolit. 
« Mai mult decît pasionat. Cred că am fost predestinat jocurilor de noroc. Da, da! Predestinat! La optsprezece ani puteam deja să-mi servesc singur un careu de popi, cu cărţile amestecate şi tăiate în prealabil. » 
« Un adevărat magician… » am spus, mai mult ca să-l îndemn să continue. 
« N-aş spune magician, dar am muncit enorm să mă perfecţionez. Am fost mereu în căutarea mişcării perfecte. Voiam să găsesc o lacună, o eroare benefică mie, în regula jocului sau în calculul probabilităţilor. Am luat în considerare chiar şi posibilele erori din comportamentul cuprierilor sau a jucătorilor. Am fost obsedat, mă-nţelegi? Obsedat! » 
« Ce joc ţinteaţi? 21, nu-i aşa? » am întrebat, aţîţat de luminiţa din ochii lui. 
« Într-adevăr, 21 este jocul care oferă cele mai mari şanse de cîştig, cum toţi ştim, nu-i aşa? » a răspuns cu un zîmbet complice, care i-a încreţit toată faţa. « Dar nu îmi permiteam să am preferinţe. Am studiat mai toate jocurile care erau populare în cazinourile vremurilor mele. Poker, black jack, ruletă, canastă. Totul. Şi nu oricum. Mi-am autofinanţat un curs privat într-o ramură a probabilităţilor, care se numeşte Tehnici Monte Carlo. Am plătit din banii mei pe profesorul Blais, unul din cei mai mari probabilişti de atunci ai Sorbonei. Mi-am petrecut patru ani din viaţa dezvoltînd tehnici pe hîrtie, tehnici care să-mi poată crea în joc avantajul dorit. » 
« Şi s-a meritat? » am insistat. 
« Crede-mă tinere, dacă închid ochii, încă aud vuietul mulţimii de la intrare… Încă văd candelabrele de cristal care se reflectau din oglinzile de Veneţia dispuse de jur împrejur. Nu vă deranjează bipăitul robotic care vine dinspre aparatele mecanice de joc? Eu îl urăsc! Pe vremea mea tot spaţiul acela era ocupat de sculpturi şi picturi celebre. Toate autentice. Toaletele femeilor erau croite din cele mai scumpe catifele şi mătăsuri. Iar femeile – ce femei! În jurul meu auzeam şoapte. Uitaţi-l pe legendarul Georf Smithel! Mi se făcea loc la orice masă şi începeam să joc cu suta venită din partea casei, pentru că le făceam cinstea de a le călca pragul. Ce vremuri! » 
« Dar mişcarea perfectă aţi reuşit s-o găsiţi? » am întrebat, deja captivat. 
« În ’52 mă îmbarcam pe El Fabulosso, unul dintre cele mai elegante yahturi de croazieră care s-a construit vreodată. Partenera mea de atunci era Anita, parcă o văd. Minionă, brunetă, cu ochii ei de cer senin. Arăta ca o păpuşă. Ce mai, întruchiparea inocenţei. În orice salon se făcea linişte cînd intram la braţ cu ea. Era un magnet pentru priviri, mă înţelegi! 
Dintre elita călătorilor de pe yaht nu lipseau membrii familiei Gothenberg, alteţa de Monaco, sau arhiducele Braumann. Vreau să spun că eu şi Anita, eram printre cei mai scăpătaţi pasageri de pe El Fabulosso. Ne îmbarcasem deci în această croazieră împrumutînd bani, fără să ştim exact în ce fel aveam să-i folosim. Un lucru era clar. Pentru şase săptămîni urma să fim alături de marii magnaţi ai Europei, de ultimii nobili adevăraţi - nu din cei cu titluri cumpărate - şi de cele mai frumoase curtezane ale momentului. Locul ideal pentru a da lovitura secolului, mă înţelegi... Trebuia să găsesc ceva, orice, prin care să-mi recîştig nu numai banii împrumutaţi, dar înzecit pe atît. O singură parte a planului meu era clar conturată : aveam să-mi însuşesc banii acelor pudeli cu pedigree prin intermediul jocurilor de noroc. Care joc, cum o voi face, încă nu ştiam! 
Am observat că noaptea, jocul de noroc cel mai prezent în sălile interioare din pîntecul giganticului transoceanic, era cel de poker. Mizele pe care jucau în fiecare seară diferiţi baroni, earls şi alţi aristocraţi erau fabuloase, dar – din nefericire - cărţile erau împărţite numai de un angajat al yahtului. Imposibil de trişat. Prima idee a fost atunci să strecor un pachet de cărţi marcate, dar m-am oprit la timp. Mi-am dat seama că riscul ar fi fost imens, pentru că nu jucam cu fiştecine – la urma urmei cei care au făcut avere sau marea lor majoritate, nu pot fi idioţi. I-am spus Anitei că m-am răzgîndit. 
Dar atunci cum o să poţi cîştiga, dragul meu? 
Nu ştiu, o să mă gîndesc la ceva în timpul jocului, i-am spus. 
Jucînd cu cărţi obişnuite? 
Exact! 
Şi cît crezi că o să rezişti jucînd corect? Avem numai cincizeci de mii de lire. 
O să fiu atent. Poate voi improviza ceva în timpul jocului… 
« Şi aţi reuşit? » am intervenit neîncrezător, pentru că bătrînelul păruse mai degrabă coplesit de tristeţe, decît de altceva. 
« Da, am reuşit. Ca dovadă că mă aflu aici în faţa ta. Altfel aş fi fost jupuit de viu de oamenii cămătarilor care mă aşteptau pe chei, la întoarcerea lui El Fabulosso. 
Pierdusem deja zece mii de lire, cînd am observat la o masă mai îndepărtată doi mari şahişti ai momentului, jucînd ce altceva decît... » 
« Şah? » 
« Exact. Se aflau la bordul vasului în drum spre New York, unde avea loc un turneu de mare prestigiu. Unul era de aceeaşi naţionalitate cu mine, celălalt era rus. Amîndoi fuseseră invitaţi să ni se alăture la masa de poker, dar amîndoi refuzaseră spunînd că sînt prea ocupaţi studiind detaliile unei deschideri celebre. 
Am aşteptat un moment oportun în dialogul celor de la masa mea, apoi am strecurat, cît mai sigur pe mine, următoarea afirmaţie : Prietena mea poate juca de la egal la egal cu oricare dintre aceşti doi maeştri! Imediat ce-am terminat de rostit ultimul cuvînt, jocul s-a oprit şi toate privirile s-au aţintit asupra mea, de parcă aş fi vorbit nu eu, ci baronul Muchihausen. 
În ce joc anume? a întrebat cineva, cu o uşoară impertinenţă. 
Nimeni n-a fost atît de prost crescut încît să rîdă, dar Anita s-a înroşit ca un trandafir. 
În propriul lor joc, cel de şah! am răspuns. 
Nici unul din partenerii mei n-a putut crede la început că nu glumesc. Pînă la urmă, unul dintre ei, pe nume lord Erlington, a întrebat : 
Vrei să spui că prietena ta poate juca şah la nivelul lui Borzov sau al lui Hermann? 
Sînt sigur de asta! am răspuns, ştiind că totuşi Anita deabia ştia să mute piesele. 
După încă un rînd de rîsete, lord Erlington a continuat. 
Ţi-ai susţine afirmaţia pentru o sumă de bani? 
Am pus pe masă cele patruzeci de mii de lire pe care le aveam. 
Mai mult, sînt sigur că prietena mea va putea juca cu Borzov şi cu Hermann şi va învinge cel puţin unul din ei sau în cel mai rău caz, va face remiză. Îi va fi greu, dar o va face pentru o rată a pariului de doi la unu, am plusat. 
Tin pariul tău, a acceptat lordul Erlington. Ei bine atunci, cu care dintre cei doi maeştri vrei să joace mai întîi? 
Va juca simultan! am spus 
Un nou val de rîsete a făcut înconjurul mesei. 
Simultan? Eşti sigur? m-a întrebat lordul, neîncrezător. 
Absolut! 
Prietene, mi s-ar părea complet necavaleresc din partea noastră să intrăm în acestă înţelegere pentru o rată mai mică de trei la unu, avînd în vedere noile condiţii de joc pe care singur ţi le-ai impus. În caz că ceea ce ai afirmat va fi realizat, ai cuvîntul meu că ţi se vor număra o sută douăzeci de mii de lire, pînă la ultimul cent. 
« V-au luat probabil drept nebun… » 
« E adevărat, toţi cei din scrobita audientă m-au crezut rătăcit şi nimeni n-a suspectat nici o clipă că sînt pe cale de a înghiţi cea mai spontană şarlatanie care a existat. 
Tinere, încă îţi mai dau timp să regîndeşti condiţiile pariului, a adăugat apoi lord Erlington. 
Vă mulţumesc, dar aceştia sînt toţi banii de care dispun, toate economiile noastre… 
Toţi banii tăi, vrei să spui aici, pe vapor? 
Cincizeci de mii de lire sterline, dintre care zece mii tocmai i-am pierdut aici, la masa de poker. Nu am alţi bani… 
Deci joci pe toate economiile voastre! De un lucru sînt sigur tinere, nu-ţi lipseşte curajul. Uite ce vom face. Voi aranja meciul simultan dintre cei doi maeştri şi prietena ta… cum o cheamă? 
Anita! 
… şi dacă Anita reuşeşte să facă remiză în oricare din cele două meciuri îţi voi da o sută de mii de lire. Nu e nevoie ca tu să pui nici un penny. Dacă va învinge în vreunul din cele două meciuri, îţi voi da dublu. Nici nu vreau să menţionez posibilitatea de a învinge în ambele partide pentru că ideea în sine mi se pare absurdă… 
Apoi lordul s-a ridicat să înceapă tratativele cu cei doi maeştri. Normal, în spiritul vremurilor ambii jucători au refuzat iniţial să accepte ca partener o necunoscută oarecare. De fapt, nici unul dintre maeştri nu jucase şah pînă la acea dată în compania unei doamne, şi însăşi ideea că o femeie poate cunoaşte acest joc îndeajuns de bine pentru a le ţine piept, li se părea absurdă. Poate nu ştii, dar şahul a început să fie practicat la un nivel înalt de femei, de vreo două decenii. În anii ’50 nu exista nici măcar o singură federaţie feminină de şah. » 
De obicei îmi pică fisa repede, dar ascultam de zece minute fără să am nici cea mai vagă idee unde vrea să ajungă. Părea însă că poanta avea să fie pe măsură. 
« În fine, aranjamentele au fost făcute pentru ziua următoare. La masa de seară, nu puţini erau cei care aşteptau cu nerăbdare, neverosimila confruntare. David împotrivă nu a unuia, ci a doi Goliaţi. Mesele au fost aranjate în sala mare de bal. Unica mea cerere a fost că singura cu drept de a circula dintr-o parte într-alta a separeului ce delimita cele două mese de joc, să fie Anita. Am spus că fără îndoială, o forfotă continuă a privitorilor de la o masă la alta, ar incomoda jucătorii. Lord Erlington a fost de acord. Astfel scaunele privitorilor au fost dispuse în aşa fel încît fiecare să poată urmări doar una din partide. Am convenit deasemenea ca timpul maxim de gîndire între două mutări să fie de două minute pentru Anita şi un minut pentru maeştri. Apoi am dat cu banul pentru a alege culorile de joc. Anita a picat cu piesele albe în partida cu Hermann şi cu cele negre în cea cu Borzov. S-a aşezat la masa lui Hermann, a aşteptat ca acesta să facă mutarea de deschidere, apoi s-a ridicat brusc şi s-a îndepărtat graţioasă dincolo de separeu, către masa de joc a lui Borzov, unde s-a aşezat şi a făcut prima mutare. A aşteptat replica lui Borzov, apoi s-a deplasat înapoi la prima tablă de joc şi tot aşa. De aici înainte Anita, nu s-a mai aşezat jos. A străbătut dintr-o parte în cealalată spaţiul somptuoasei săli de bal, singura balerină a acelei seri. Spre uimirea tuturor, dar mai ales a lui Hermann şi Borzov, a petrecut în general sub un minut calculînd mutarea următoare. După douăzeci de minute de joc, Hermann a început să dea semne de discomfort. Broboane de sudoare începuseră să-i apară pe frunte. Cum îsi va arăta obrazul la turneul din New York, dacă n-o să fie în stare să bată o femeie complet necunoscută de pe un vapor oarecare?! Jumătate de oră a trecut şi în partea cealaltă, Borzov a început să cedeze psihic. Nici partida lui nu se îndrepta în direcţia cea bună. Bolborosea cuvinte în rusă, fără îndoială înjurături. Cum era posibil ca femeia asta să-i ţină piept?! Lord Erlington, care iniţial fusese amuzat la imposibilitatea ideii de a-mi înmîna o groază de bani în cazul unei remize, părea şi el cuprins de stupefacţie. Meciul pe care-l urmărea el, părea că se îndreaptă tocmai în acea direcţie! După o oră de joc, Hermann era în pragul colapsului psihic. Ştia că începuse cu albele, avantaj care i-ar fi asigurat victoria împotriva celor mai buni jucători ai momentului. În ciuda acestui fapt, fiecare mişcare a Anitei părea să-i contraatace perfect strategia. Cum era posibil? Spre sfîrşitul jocului, fiecare dintre cei doi maeştri se afla într-o situaţie deloc comfortabilă, chiar jenantă. Totuşi Hermann, care începuse cu albele ştia că nu poate pierde acest meci. De cealaltă parte, marele Borzov începea să realizeze că-i va fi imposibil să cîştige. În eventiualitatea că ar fi pierdut, penibilul ar fi fost insuportabil… Cine ştie dacă nu contempla chiar ideea sinuciderii. Astfel, în cel mai stînjenitor moment al carierei sale, Borzov s-a ridicat oferind Anitei remiza. I-am făcut un semn discret să accepte. Rusul a părăsit sala în trombă, roşu şi plin de sudoare. Puţin după aceea, Hermann a reuşit să o învingă pe Anita şi a răsuflat uşurat. Asta a fost povestea, iar acum la sfîrşit am două întrebări pentru tine. » 
« Vă rog domnule! » am spus. Admiraţia mea pentru bătrînel crescuse exponenţial în ultimul minut al povestirii. 
« Unu. Cum a fost posibil ca Anita să obţină o remiză neştiind nici măcar cum merge nebunul? Doi. Care a fost singura situaţie în care am fost forţat să trişez pentru a fi sigur că voi cîştiga suta de mii de lire a lordului Erlington? Permite-mi să fiu onest cu tine. Dacă nu ai răspunsuri la aceste două întrebări, îţi pierzi timpul degeaba. N-ai nici o şansă să găseşti vreo fisură în sistem.» 
« De ce credeţi c-aş fi în căutarea unei fisuri în sistem? » 
« Haide să lăsăm asta, bine? După cum ţi-am spus, sînt lucruri care nu mă mai pot interesa acum. » 
Apoi, ca să-şi sublinieze probabil dezinteresul, a alungat vorbele printr-o fluturare a mîinii, ca şi cum ar fi alungat nişte muşte imaginare din jurul capului. Oricum, mă mirosise greşit, eu urmăream oamenii de la mese, nu ce se întîmpla la mese … 
« La prima întrebare mi-e uşor să vă răspund. Punînd partiţia între cele două mese şi nepermiţînd nimănui să circule de la o masă la alta, aţi evitat ca cineva să poată observa trucul. Faptul că la cele două mese se derula aceeaşi partidă. Prietena dumneavoastră, Anita, copia mutările unuia din maeştri şi le punea în aplicare la masa cealaltă. Apoi aştepta replica şi continua tot aşa. De fapt cei doi maeştri jucau unul împotriva celuilat, iar pe Anita aţi transformat-o într-un simplu mesager. Pe cît de simplu, pe atît de genial! »
« Iar răspunsul la a doua întrebare? » 
« Cred că singura situaţie în care aţi fost obligat să trişaţi, a fost cînd aţi dat cu banul. Dacă v-aţi fi lăsat la cheremul sorţii, atunci Anita ar fi putut pica cu albele în ambele jocuri şi n-ar fi ştiut cum să înceapă. Pe de altă parte, dacă ar fi picat cu negrele în ambele partide, Hermann şi Borzov ar fi deschis jocul fiecare diferit şi Anita n-ar fi ştiut cum să continue. Deci clar, momentul cînd aţi trişat – şi v-a fost foarte uşor să o faceţi, pentru că nimeni n-a dat atenţie acestui detaliu aparent neimportant – a fost cînd aţi dat cu banul! » 
« Corect. Eşti perspicace. Şi acum vei ierta sper un biet bătrîn, care simte nevoia să-şi întindă picioarele amorţite. Mi-am luat doză de nemurire pe ziua de azi. Mă retrag. » 
« Aţi cîştigat ceva astăzi? » 
« Normal că am cîştigat! » a rîs el. « Incă douăzeci şi patru de ore. La vîrsta mea, banii nu mai aduc nici o bucurie. Doar încă o zi cîştigată… nişte timp în plus în care să-ţi depeni amintirile… » 
L-am condus politicos pînă afară. 
« Pot să vă chem un taxi? » 
« Mulţumesc, nu e nevoie. » 
« Şi cum, nu aţi mai repetat niciodată figura de pe El Fabulosso? » 
« Tinere, nu ai înţeles un lucru. Ce am făcut eu pe El Fabulosso, nu se putea repeta decît pe El Fabulosso, înconjurat de conţi şi baroni, cu doi dintre cei mai buni jucători de şah ai momentului la bord. Din păcate, nu descoperisem piatra filozofală, ci doar o sclipire a ei. Noapte bună! » 

Mi-am sters contul de Facebook

Si foarte rau am facut. De cand l-am sters, stau mai mult in viata reala. Prietenii ma suna cand vor sa vada ce fac, iar in restaurant stau mai mult de vorba cu cei de la masa decat cu ochii in ecranul telefonului. In afara de e-mail si job nu mai stau in fata calculatorului (ok, recunosc, mai stau cand scriu pe blog :) si tot timpul care mi-a ramas liber il umplu cu sesiuni de antrenament la sala, alergari usoare in parc sau simpla socializare in viata reala. E de porc, nu alta. Exista totusi o functie pe care o regret, cea in care aflai despre, sau creai evenimente, caci am participat la cateva, nu putine, de care aflasem din reteaua de socializare. Dar daca pentru evenimente trebuie sa iau la pachet invitatii la tot felul de jocuri inepte, taguri pe te miri ce poze sau postari privind loctia "sa vada lumea unde suntem, ca e cool si ne distram" (ce prostie), nu multumesc.
M-am intrebat initial ce vor spune prietenii cand vor vedea ca nu mai sunt pe Facebook (apropo, ma apropiam usor de 200), dar mi-am dat seama ca de fapt voi avea mai mult timp de stat cu prietenii, restul fiind contacte. Sunt convins ca se descurca foarte bine si fara mine in viata virtuala.
Totusi, nu va recomand sa faceti ca mine, s-ar putea sa va ramana prea mult timp liber sau poate nu veti mai putea trai fara sa stiti cine cu cine s-a cuplat, pe unde mai lucreaza sau ce vacante a mai facut.
Exista si posibilitatea restaurarii contului, puteti incerca macar ca si experiemnt.

PostScriptum: Articolul se adreseaza numai dependentilor care pierd prea mult timp in reteaua sociala (printre care ma numaram, nu inteleg nici acum de ce).

Movie info today: "The words"

Un film superb, despre un scriitor si dragoste. Dar mai ales despre dragoste. Un film de vazut intr-o seara ploioasa, in compania persoanei iubite. Un film dulce-amarui. O capodopera !

Despre concedii

Pana acum cativa ani, aveam impresia ca un concediu in strainatate e mai scump decat unul pe litoralul romanesc, iar conditiile sunt similare. Nimic mai fals ! M-am convins din propria experienta ca, de multe ori, e mai scump sa te duci in statiunea Mamaia decat in Kusadasi, Turcia (daca ne raportam la conditii de cazare similare - hotel de 4*), dar in Turcia satisfactia e garantata. La fel de bine ca in Turcia te poti simti si in Bulgaria sau Grecia. Sau, de ce nu, Croatia. Sunt atatea destinatii si culturi care asteapta sa fie descoperite, la preturi accesibile, incat nu gasesc nici un motiv plauzibil sa continui sa vizitezi litoralul romanesc, cu plaje pline de alge, galagie si vanzatori ambulanti ce nu-ti dau pace.
Daca va decideti sa va petreceti concediul de vara in Turcia cel mai bine este sa optati pentru transportul cu avionul, caci drumul cu masina personala sau autocarul poate fi extrem de obositor pana acolo. Aceeasi recomandare este valabila si pentru Grecia. In Bulgaria, evident, puteti ajunge cu autocarul sau masina.
Pentru a salva si mai multi bani, va recomand ofertele "early booking", agentiile de turism oferind reduceri de pana la 30% in cazul vacantelor rezervate din timp (cam in aceasta perioada a anului). Pentru ca un turist inteligent, e un turist multumit. Concediu placut !

Si in 2013 la fel ca-n '99

Alt an, aceeasi voce. Auditie placuta!



 PS. La multi ani !